Ar trebui să înveţe mai mult despre corpuri şi emoţii şi de ce i se strânge mereu stomacul într-un ghem de nelinişti şi dorinţe, le recunoaşte, sunt bine definite, dar îi e teamă să le exprime. Să fugă, să zboare, să se trântească pe marginea unei mări calde, să asculte valurile. Îşi imaginează valurile şi, deasupra mării, muntele.
Numai că ei nu-i păsa de băieţi, şi-a luat inima-n dinţi şi i-a spus-o direct, într-o seară, după o repetiţie, când au mers în parc şi s-au sărutat, mai mult n-au făcut fiindcă le era frică de patrula miliţiei, dar ea a jurat pe sânge că niciun băiat n-o să se mai bage între ele, iar Nana s-a jurat înapoi că n-o să mai umble cu niciunul, niciodată.
Nimic, o doare puţin stomacul, toată lumea ştie că dragostea trece prin stomac şi că sufletul e undeva pe-acolo, nu se ştie exact unde, dar asta trebuie să fie, de-aia doare aşa rău.
îi lipseau grafomania şi narcisismul, care, învăţase la teoria literaturii, erau prin definiţie ale scriitorului, mai ales ale scriitorului-mascul, care-şi rotea coada şi făcea dansul împerecherii cu cine se nimerea, cel mai adesea cu sine însuşi.
Acum se uită toţi la ea, o evaluează după picioare şi ţâţe. Abia aşteaptă să îmbătrânească odată, să nu mai vrea nimeni să pună mâna pe ea, să nu-i mai deschidă nimeni uşa şi să nu-i mai pupe nimeni mâna, să nu-i mai aprindă nimeni ţigara – iar dacă se fereşte, s-o considere agresivă şi s-o taxeze drept feministă, cuvânt injurios, că alea nu vor să fie femei, vor să fie bărbaţi. Să nu mai trebuiască să stea la locul ei şi să-şi cunoască lungul nasului, să nu se mai simtă datoare să zâmbească politicos la aluziile porcoase. Să aibă varice şi păr pe faţă, să nu se mai excite nimeni uitându-se la sânii ei căzuţi – atunci o să fie liberă şi urâtă. Dar tot n-o să fie decât o femeie demnă de dispreţ, fiindcă femeile nu au voie să fie urâte, numai bărbaţii pot să pută, să-şi lase burtă şi să umble în maiouri scârboase peste pieptul păros, să râgâie, să se scarpine între picioare şi să chelească.
Ea voia imposibilul: să privească şi să fie privită, ca ursul din povestirea aia a lui Faulkner, care se dădea la ei în fiecare an la examen, toţi ştiau asta, dar numai ei proful i-a dat 10, e drept că din greşeală uitase să-şi treacă numele pe prima pagină şi, când le-a dat rezultatele, ea a zis că era lucrarea ei, dar el n-a crezut-o, a pus-o să-i spună din nou tot ce-a scris, să se convingă că ea înţelegea despre ce era vorba acolo, adică despre onoare, mândrie, milă, dreptate, curaj şi dragoste – chiar şi despre dragoste, care nu poate exista fără mândrie, onoare şi curaj. Dar femeile nu au acces la mândrie, onoare şi curaj, ele trebuie să fie sensibile, delicate şi vulnerabile, altfel nu sunt femei, vor să fie bărbaţi şi asta nu e permis, aşa cresc ele, îndemnate să plângă, să ceară ajutor şi protecţie, să-şi arate emoţiile, pe când ei, cei bravi şi onorabili, au voie să se îmbete în loc să plângă şi pot, la o adică, să care nişte pumni ca să se răcorească. Şi-atunci, dacă eşti femeie, nu poţi să iubeşti ca un bărbat, poţi doar să te laşi sedusă, să faci sex şi chiar să-ţi dai viaţa ca o oaie dusă la abator, ascultătoare, fiindcă te-au făcut să crezi în imaginea pe care-au construit-o despre tine şi pe care ţi-au băgat-o în cap de când te-ai născut: o femeie e o pradă, ea se lasă iubită, nu iubeşte la egalitate cu bărbaţii, nu e ursul ăla mare şi absolut, pe care îl priveşti în ochi.
Nu era treaba ei, ea se născuse mult mai târziu şi el la fel – lumea era deja gata făcută când au găsit-o, nu era vina lor.
ai trimis scrisoarea aia frumoasă de dragoste înapoi corectată cu roşu,
Dar ea nu e nebună – fiindcă trebuie să fii nebun să protestezi, să ieşi în piaţă să-ţi dai foc, mai bine vorbim în metafore şi ni se pare că spunem ceva despre noi. Ei se prefac, noi ne prefacem că-i credem, ei nu cred în ce spun, noi ştim că ei nu cred, ei ştiu că noi nu credem, dar se prefac a crede că noi credem. În final nu apare nicio locomotivă, actorii desfac calea ferată şi fiecare ia câte o bucată, cum ar veni, se înţelege că trenurile nici măcar nu mai au acum pe ce să vină, s-a dus orice speranţă, aici nu mai poposeşte nimeni, e ţara nimănui.
ceva foarte aproape de bucurie o încearcă, părul lung al Nanei i s-a încurcat printre buze, îi scârţâie în dinţi, aromat de şamponul scump, o strânge mai tare lângă ea, clipa trece repede, ea se încordează s-o oprească, s-o păstreze ca s-o poată retrăi la aceeaşi intensitate, dar cu cât încearcă mai mult, cu atât ea se risipeşte, se şterge, se uzează, până dispare de tot şi rămân doar zdrăngănitul şinelor, şuieratul locomotivei, trântitul uşilor care alunecă şi se deschid la curbe.
să-i iubeşti pe Tovarăşul şi pe Tovarăşa, că peste ani şi ani tot iubitulconducător şi tovarăşadeviaţă o să fie la cârma ţării, el era veşnic, comunismul era veşnic, erau în iad şi iadul era veşnic, acolo s-au născut şi acolo aveau să moară toţi.
Nu, familia ei nu erau Radu şi maică-sa şi bunică-sa, familia ei era Cristina, dar pe ea chiar nu putea s-o sune, să ce? Să-i spună că-i e dor de nu mai poate, o buşeşte plânsul când se gândeşte că ar putea să-i audă vocea aia răguşită de altistă şi poate Cristina i-ar trânti telefonul ca bunica, poate nu vrea să vorbească cu ea, doar i-a arătat destul de clar că totul se terminase, că ce făcuse era aşa de grav încât nu mai putea s-o ierte niciodată. Dar nu mai e vorba de iertare aici, a depăşit-o, a avut timp destul să se gândească cu ochii pierduţi în realitatea autostrăzilor nesfârşite până la Parisul-capăt-de-drum şi în zumzetul cafenelelor unde stă în faţa ferestrelor uriaşe privind lumea care trece pe lângă ea şi imaginându-şi că ar putea fi împreună, aici unde nu le judecă nimeni, nu trebuie să se teamă sau să dea explicaţii, Ştefan ar putea merge la şcoală şi ele şi-ar lua un appartement mic, undeva într-o banlieue sau poate chiar în Ville d’Avray, pe strada lui Boris Vian, de unde poate ar face naveta cu trenul până în oraşul vesel, pulsând fioros şi indiferent, era loc pentru ele în viaţa asta, acum putea din nou să fie cu ea.
Şi vrei să fii normală, asta vrei, dar nu reuşeşti şi-atunci te străduieşti să fii măcar morală, dar trăim vremuri în care moralitatea n-are preţ, trebuie să iei o decizie, să accepţi sau să lupţi. Dar tu nici nu accepţi, nici nu lupţi, renunţi şi ţi se pare că e moral ce faci.
Dar dacă vrei cu adevărat eros şi magie şi contopire cu dumnezeirea, şi mai ales dacă vrei iubire, sexul normal e cu cei asemenea ţie. Oglindirea în cealaltă. Dorinţa să nu se termine niciodată. Asta e permis, e legitim, e scutit de orice vinovăţie, orice-ar zice lumea asta dată dracului, care vede lucrurile deformat.
Şi Péter îi răspunde că, de la Trianon încoace, ungurii îşi urlă durerea-fantomă, ca infirmii cu membrele amputate, e un fel de dor şi furie în durerea asta, o nostalgie şi o suferinţă fără alinare, ştii că nimic nu-ţi mai poate aduce înapoi ce-ai pierdut şi-atunci nu-ţi mai rămân decât ura, vaietul şi sentimentul că eşti o persoană de rangul doi, n-o să mai fii întreg, dar voi n-o să puteţi înţelege asta niciodată, nu? Pe urmă ea se simte lovită şi înşelată, fiindcă e româncă şi nu poate înţelege durerea ungurilor şi acum, după tot ce i-a spus, îl priveşte ca pe o victimă – şi îl dispreţuieşte, fiindcă mila şi scârba faţă de suferinţa altora sunt omeneşti, iar ea nu e o sfântă şi are alte lucruri mai bune de făcut. Pentru că e mai simplu să te uiţi în altă parte şi să spui ce naiba, doar nu vă bombardăm satele, nu e război şi, la urma urmelor, copiii mor de foame în Africa, la ce faceţi atâta caz, nefericirea voastră nu e o scuză. Suntem ca doi infirmi, numai că unul ştie ce înseamnă să mergi, iar celălalt s-a născut direct în scaunul cu rotile, habar n-are cum e să ai picioare şi-atunci e mulţumit cu atât, îl dispreţuieşte pe celălalt fiindcă plânge şi se vaită după picioarele pierdute. Dar poţi să te şi târăşti, nu-i aşa?
Organe interne, organe genitale, organe de simţ – şi, pe lângă toate, mai există un Organ, un Organ peste organe, deasupra tuturor, care ţinea sub control ficatul, stomacul, creierul, păi creierele tuturor erau subordonate Organului, trebuia să asculţi de Organ, comanda la Organ, Organul cel mai mare, cel mai tare, decide tot, Organul te vede, Organul te aude, Organul te păzeşte, te pedepseşte dacă ai greşit, omul are nevoie de Organ, omul nu e singur în univers, Organul e peste tot, ca vântul şi ca ploaia, nu te poţi împotrivi Organului, cu Organul nu se discută, Organul e Dumnezeu, indefinit şi prezent, e alfa şi omega, suntem fiii şi fiicele Organului, Organul e în noi, Organul suntem noi.
Teroarea nu e ce-şi imaginează ei. Nu e un monstru care te atacă şi cu care te lupţi, dacă mori frumos, posteritatea îţi face o statuie în piaţă şi turiştii se fotografiază cu tine, îşi mănâncă îngheţata şi crêpe-le, după care pleacă mai departe, la pas, să nu le scape nimic, să profite de banii pe care i-au strâns timp de un an pentru binemeritata vacanţă. Teroarea nu e deloc aşa. E mai degrabă o ceaţă uşoară care se instalează treptat, nevăzută şi uşoară la început, ca o pânză de păianjen, întâi într-un colţ şi nu-i dai atenţie, pe urmă creşte cu fiecare clipă, nebăgată în seamă. La început dispar în ceaţă lucrurile neimportante, că doar alea stau prin colţuri, nici nu le vezi, n-ai neapărat nevoie de revistele străine, de exemplu. Care sunt în fiecare zi tot mai puţine, şi-aşa nu se prea cumpără. Să nu aruncăm banii pe lucruri inutile, cine are nevoie de Pif şi The Economist? Avem şi noi Arici Pogonici şi Era socialistă, pe astea să le cumpăraţi, că sunt ale noastre. Urmează un discurs din care aflăm că ceaţa nu e ceaţă, e suflul nou al viitorului, pe urmă mai vine un congres după care nu mai găseşti nici cărţi, dar biblioteca ţi-e plină, citeşte literatură clasică, ce naiba, doar e validată, e calitate. Citeşte mai rar şi nu mai bea cafea în ritualuri decadente intelectual-burgheze, n-ai nevoie de lux, bem ceai rusesc, dar nici din ăsta nu mai găseşti, nu importăm de la ruşi. Să fim serioşi, cine face o revoluţie pentru ceai? Nu suntem americani. Ceaţa creşte – te sufoci? Nu e ceaţă, tu nu ştii să respiri, economiseşte aerul, dacă nu faci nimic, respiri mai rar. S-a demonstrat ştiinţific, rezultatele au fost validate de încă un congres. Şi-atunci nu respira, nu face, nu călători, asta ia energie, or, noi economisim energia. Şi nu mai primeşti paşaport decât la cerere şi aştepţi luni de zile, respiri tot mai rar, din ce în ce mai rar, e drept, n-avem aer, dar trebuie să ne descurcăm cu ce-avem, că doar nu putem importa aer. Nu mai importăm nimic, suntem complet independenţi, alt discurs, alt congres, cine-i ca noi? Între timp, ţi-ai pierdut în ceaţa mândriei naţionale săpunul şi șamponul, dar, dacă nu te mişti şi nu respiri, nici nu transpiri. Întinde-te cât ţi-e plapuma. Băgaţi-vă sub plapumă, un pulover în plus înseamnă cinci grade în minus, un alt discurs, un alt congres. Ceaţa se înteţeşte – da, e ceaţă, acum putem s-o spunem, dar nu e a noastră, vine de la ruşi şi de la unguri, de la sârbi şi de la polonezi, ba chiar de mai departe, din Occidentul pierdut în târfe şi droguri, dar nu-ţi face griji, pe tine te călăuzeşte prin ceaţă partidul şi îţi spune ce să vezi, iar tu vezi ce ţi se spune. Lumină? Da, lumină avem, facem termocentrale pe şisturi bituminoase, ce dacă puterea calorică e de căcat? Şi căcatul arde, s-a demonstrat ştiinţific. Tot la ultimul congres. Nu prea dă lumină, dar şi-aşa n-aveţi ce să citiţi, consumul de lumină e nejustificat, aşa că se ia şi lumina, la început o oră, noaptea, dacă tot dormi, ce-ţi pasă? Pe urmă două-trei, cinci-şase, după o lună se ia şi în timpul zilei, dar ziua e oricum lumină, iar seara mai aprinzi o lumânare, facem economie şi ne plătim datoriile externe sub formă de tractoare şi mâncare, că voi, popor gras ce sunteţi, de-aia muriţi pe capete, fiindcă mâncaţi prea mult – şi asta s-a demonstrat ştiinţific, tot la un congres. Trebuie să slăbiţi ca să fiţi sănătoşi, să circulaţi pe jos şi să mâncaţi mai puţin. E greu? Da, fireşte că e greu, pentru că nu aveţi educaţie, nu sunteţi disciplinaţi, or, disciplina e cheia succesului. Dar lasă că vă facem noi educaţie, vă spunem noi când să vă treziţi, ce să mâncaţi, cum să gândiţi, că nu ştiţi să gândiţi decât după capul vostru de proşti, voi nu vă cunoaşteţi nevoile, or, libertatea e necesitate asumată, lasă că vă arătăm noi necesitatea într-un alt discurs, la un alt congres: iată, acestea sunt necesităţile poporului, când poporul o să şi le asume, poporul o să fie liber, cu adevărat liber. Ceaţa e deja un ecran gros, pe care se proiectează imaginea unui viitor luminos. Acolo mergem, drumul e lung, voi poate muriţi pe drum, dar copiii voştri vor trăi fericiţi. Nu e frumos să te vaieţi pentru o lingură de ciorbă, ce, ciorba te face liber? Nici dacii, nici romanii nu cunoşteau ciorba, ia să ne respectăm strămoşii, că ei ne-au dat tot ce avem şi ce nu ne-au dat punem noi de la noi, avem arheologii noştri, ce? Şi voi trebuie să daţi tot ce-aveţi, că pentru copiii voştri daţi, ei o să fie oamenii noi ai viitorului luminos, pentru care noi economisim acum lumina, dar o s-o primească ei înapoi însutit, înmiit. Şi cu ce vă deranjează cartela de pâine şi zahăr, nu e ca-n război, că doar nu vă împuşcă nimeni în stradă, femeile nu sunt violate pe capete, e pace. Şi nu uitaţi să mulţumiţi pentru asta, mulţumiţi în fiecare zi, iubituluiconducător, tovarăşeideviaţă, partiduluicomunistromân, patrieiceleimaifrumoasedinlume, şi iar mulţumiţi, cu capul spre răsărit, dimineaţa, la amiază şi seara. Cine nu mulţumeşte va fi aspru pedepsit.